Trei, Doamne, şi Toţi Trei!

Avea si dânsul trei feciori,
Si i-au plecat toti trei deodata
La tabara, sarmanul tata!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea ca-i greu razboiul,
N-ai timp sa simti ca mori.

Si luni trecut-au dupa luni –
Si-a fost de veste lumea plina,
Ca steagul turcului se-nchina;
Si mândrii codrului pauni,
Românii-au ispravit razboiul,
Ca s-au batut nebuni.

Scria-n gazeta ca s-a dat
Porunca sa se-ntoarca-n tara
Toti cei plecati de asta-vara –
Si rând pe rând veneau în sat
Si ieri si astazi câte unul
Din cei care-au plecat.

Si-ai lui întârziau! Plângând
De drag ca are sa-i revada,
Sta ziua-n prag, iesea pe strada
Cu ochii zarea masurând,
Si nu veneau! Si dintr-o vreme
Gemea, batut d-un gând.

Nadejdea calda-n el slabea,
Pe cât crestea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toti d-a rândul,
Dar nimeni stire nu-i stia.
El pleaca-n urma la cazarma
Sa afle ce dorea.

Caprarul vechi îi iese-n prag.
– „Ce-mi face Radu?î el întreaba,
De Radu-i este mai cu graba,
Ca Radu-i este cel mai drag.
– „E mort! El a cazut la Plevna
În cel dintâi sirag!

O, bietul om! De mult simtea
Ca Radu-i dus de pe-asta lume,
Dar astazi, când stia anume,
El sta nauc si nu credea.
Sa-i moara Radu! Acest lucru
El nu-l întelegea.

Blastem pe tine, brat dusman!
– „Dar George-al nostru cum o duce?
– „Sub glie, taica, si sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
– „Dar bietul Mircea?î – „Mort si Mircea
Prin vai pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos batut în cuie,
T;inea privirile-n pamânt,
Parea ca vede dinainte-i
Trei morti într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beti
El a plecat, gemând p-afara,
Si-mpleticindu-se pe scara,
Chema pe nume pe baieti,
Si se proptea de slab, sarmanul,
Cu mâna de pareti.

Nu se simtea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri sa se simteasca;
El trebuia sa s-odihneasca –
Pe-o piatra-n drum sub un zaplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slabitul sau obraz.

Si-a stat asa, pierdut si dus.
Era-n amiazi si-n miez de vara
Si soarele-a scazut spre seara,
Si-n urma soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau barbati, treceau femei,
Si uruiau trasuri pe strada,
Soldati treceau facând parada, –
Si-atunci, destept, privi la ei
Si-si duse pumnii strâns pe tâmple:
„Trei, Doamne, si toti trei!

George Cojbuc

O Scrisoare De La Muselim-Selo

Maicuta draga, cartea mea
Gaseasca-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt si vreme grea,
Si-Anton al Anei zace
De patru luni, si-i slab si tras,
Sa-l vezi, ca-ti vine plânsul,
Ca numai oasele-au ramas
Si sufletul dintr-însul.

Apoi, sa stii c-a fost razboi
Si moarte-aici, nu saga:
Cadeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mama draga.
Si-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simtii ca vine
Si n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, si-asa socot
Ca nu va trece luna
Si-oi fi scapat de-aici detot.
Dar vezi te rog de una:
Sa nu mai faci cum ai facut
S-aduni la tine satul,
De vesela ca ti-ai vazut
Acasa iar baiatul!

Sa vezi pe-aici si ciungi si-ologi!
Hristos sa-i miluiasca!
Tu mergi la popa-n sat sa-l rogi
O slujba sa-mi citeasca.
Puteri de nu vei fi având
De plata, vorba-i lasa,
Ca-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasa.

Pe Nutu vi-l lasasem mic,
Cu crestetul cât masa –
O fi acum strengar voinic
Si va rastoarna casa?
Facutu-i-ati si lui la fel
Caciula, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vândut-o?

Nevestei mele sa-i mai spui
Sa-mi cumpere o coasa,
Cea veche nu stiu este-ori nu-i
Si-o fi acum si roasa
De când rugina scurma-n ea.
Sa-mi vad, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n fata mea
Si-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o stii,
C-asa ne dete soartea,
Ca si noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul si cu moartea;
Dar l-a ajuns si pe harap
Blestemele si plânsul,
Ca noi i ne-am tinut de cap
Si-ntraram dupa dânsul.

Si i-am facut, maicuta, vânt!
L-am scos detot din tara,
Macar statea pe sub pamânt
Si nu iesea pe-afara.
Si-am prins si pe-mparatul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Ca-l împuscase-ntr-un picior
Si-asa i-a fost sfârsitul.

Pai, ne tinea pesemne prosti,
Sa-si joace hopa-tropa,
Ca nu puteam sa batem osti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot –
El cum si-a dat juncanii?
Acum i-as cumpara, sa pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Ma doare-n piept, dar nu sa tip,
Si-asa mi-e dor de-acasa,
Si-as vrea sa plec, dar nu e chip
Ca voda nu ma lasa.
Dar uite, nu e nu stiu cât
O luna chinuita,
Si-o sa te strâng de dupa gât,
Maicuta mea iubita…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Asa mi-a spus Ion sa-ti scriu,
Iubeasca-ti-l pamântul!
Si-am tot lasat, pân-a fost viu,
Si-mi tin acum cuvântul.
Sa te mângâie Dumnezeu,
C-asa e la bataie –
Si-am scris aceasta carte eu,
Caprarul Nicolae.

George Cojbuc

Desfraul – pacat primordiala

 

• Desfraul este rana prin care a venit moartea in lume. de fapt , nebunia si desfraul sunt acelasi lucru. este o rana mereu deschisa pe unde se scurge substanta speciei noastre mizerabile (care nu vrea sa stie de Dumnezeu). de ce efort nu ar fi fost capabil creierul omului daca musca otravita ( demonul ) nu si-ar fi depus in el lavra sa.
• Desfraul ameninta sa sufoce inteligenta omului ca si virtalitatea sa. El este incapabil sa creeze, ci numai sa murdareasca. Tu desfranare, tu singura ai adus moartea in lume.
• Desfraul nu se cunoaste, ci se vede. Chipurile lacome, fetele dureroase, masca placerii golita de orice ipocrizie produce frica privirii unui copil nevinovat, care fara sa vrea asista la astfel de scene.

Georges Bernanos – Jurnalul unui preot de tara